Când zorii vin mai blânzi

La început, nopțile par fără capăt. Îți pui capul pe pernă și știi, cu o siguranță obosită, că somnul nu va dura. Te ridici, mângâi, legăni, schimbi, alini. Te întorci iar, respiri adânc, și iar auzi plânsul. De multe ori. Apoi de câteva ori. Apoi… uneori doar o dată. Parcă cineva, undeva, a scăzut volumul furtunii din interiorul casei tale.

Timpul curge ciudat în perioada asta. Zilele se mișcă greoi, cu ochi împăienjeniți de nedormit, iar nopțile se prelungesc ca o gumă de mestecat care nu mai are gust. Diminețile vin prea devreme, ca și cum ar fi bătut cineva ceasul peste mână și l-ar fi setat cu o oră înainte. Te uiți la geam: lumea e încă cenușie, dar tu ești deja în picioare, cu un copil care zâmbește ca și cum ar fi descoperit secretul universului într-o jucărie de pluș.

Și totuși, în mijlocul oboselii, se strecoară mici lucruri care te țin pe linia de plutire: mirosul părului cald lipit de pielea ta, gânguritul acela ușor, aproape muzical, palma minusculă apucându-ți degetul cu o forță neașteptată. Îți spui că o să treacă, dar uneori simți că nu se va întâmpla niciodată. Te întrebi cum arată o zi în care nu numeri orele până la următoarea cafea sau la următorul pui de somn. Te întrebi dacă ai să te mai recunoști vreodată în oglindă, dincolo de cearcăne.

Apoi, într-o dimineață oarecare, fără vreo explicație, se întâmplă un mic miracol: rămâi în pat câteva minute în plus. Nu multe. Doar atât cât să-ți aduci aminte cum e să fii adunată în tine, sub pătură. În altă zi, furi încă puțin somn. Ca și cum cineva ar desface noduri invizibile din coarda care îți strânge pieptul.

Nu se schimbă nimic spectaculos dintr-o dată. Nu există o fanfară care să anunțe victoria, nici un anunț solemn: „De azi dormim mai mult!”. Există doar o curgere firească, un dans mic între nevoi care se reglează, o rutină care se conturează fără să-ți dai seama. Copilul tău, cu ritmul lui interior, începe să se așeze, iar tu, cu răbdarea învățată noapte după noapte, înveți să-l urmezi fără să te pierzi.

Începi să simți diferența în corp. Ochii sunt mai puțin grei. Cafeaua are gust, nu doar funcție. Gândurile nu se mai încurcă între ele ca niște fire de ață. Îți vine să râzi din nou din toată inima, nu doar să zâmbești din politețea zilei. Și, poate cel mai important, reapare acel colțișor de tine însăți care stătea ascuns după draperia oboselii.

Nu pentru că ai „câștigat” ceva sau pentru că ai găsit rețeta secretă a somnului; nu pentru că ai fost „suficient de bună” sau „suficient de disciplinată”. Ci pentru că așa e ritmul acestei călătorii: se ondulează. Are vârfuri și văi, are nopți cu treziri dese și seri în care adormi lângă un corp mic, cald, care respiră liniștit la pieptul tău. Are perioade în care te trezești devreme, mereu la aceeași oră, de parcă universul ar avea alarma setată doar pentru voi. Și are dimineți în care lumina intră altfel pe geam, mai dulce, iar tu observi că e deja târziu — „târziu”-ul acela care îți pare un dar.

Când se întâmplă, îți dai seama: a trecut. Nu în sensul unui final definitiv, pentru că întotdeauna vor exista alte etape, alte dințișori, alte febre și salturi mentale care răstoarnă iar programul. Dar a trecut etapa asta. Ai străbătut-o. Ați traversat-o împreună.

Poate că asta e una dintre lecțiile cele mai blânde ale maternității: totul se mișcă. Ce e greu astăzi se va îmblânzi. Ce te copleșește acum va găsi, cu timpul, alte forme, mai respirabile. Nu e nevoie să grăbești lucrurile, nici să te judeci când te simți la capătul puterilor. E în regulă să plângi în întuneric și e în regulă să râzi în bucătărie la 5 dimineața, în pijamale, doar pentru că te salvează puțin râsul acela. E în regulă să ceri ajutor. E în regulă să te ții pe tine de mână, încet, până la capătul fiecărei zile.

Și într-o zi, fără anunțuri mari, te vei trezi odihnită. Îți vei face o cafea fără grabă, te vei așeza la masă și vei auzi cum se leagănă casa în liniște. Copilul tău va deschide ochii și îți va zâmbi. Vei ști atunci că valul s-a retras puțin, lăsând pe mal urme de scoici, dovada unei mări care nu pleacă niciodată cu totul, doar își schimbă respirația.

Dacă ești în miezul nopților acelea acum, ține aproape gândul acesta: e o etapă. Nu definirea ta, nu finalul poveștii, doar un capitol. Va trece. Între timp, ia lucrurile pe rând, o îmbrățișare câte o îmbrățișare, un oftat, un pas mic. Iar când zorii vor veni mai blânzi, te vor găsi acolo — aceeași tu, dar și puțin nouă, cu brațele mai încăpătoare și cu inima mai mare.

💛 Ai simțit și tu așa? Lasă-mi un gând de încurajare. Poate azi îl citește o altă mamă care se îndoiește de ea însăși.