Prima săptămână acasă

Când am ajuns acasă cu bebelușul, mi s-a părut că totul e mai mic decât îmi aminteam: camera, patul, casa… și în același timp, totul era plin. Plin de scutece, de sticluțe cu apă, de șervețele, de haine mici și de emoții mari.

Nu mai știam ce zi e. Dimineața se amesteca cu noaptea, iar eu învățam să citesc plânsul lui: acesta e de foame, acesta e de somn, acesta… e doar pentru că vrea în brațe. Îl luam și îl țineam strâns, iar el se liniștea. Așa am aflat că, pentru el, brațele mele erau cel mai sigur loc din lume.

Oboseala era acolo, constantă, dar nu ca un dușman, ci ca o umbră care te însoțește. Știam că trece. Îmi beam ceaiul rece (pentru că fierbinte nu apucam) și îl priveam cum doarme. Părea că timpul se oprește, dar de fapt, el alerga.

În acea săptămână am învățat cel mai important lucru: nu trebuie să fac totul perfect. Trebuie doar să fiu acolo. Prezentă. Și să îl iubesc. Restul… se așază cu timpul.

💛 Cum a fost prima ta săptămână acasă? Lasă-mi un gând aici — poate azi îl citește o altă mamă care are nevoie să audă că „e suficient să fii acolo”.